Ducesa a fugit. S-a întâmplat în timp ce Marele Duce era plecat într-o expediție.

-Alteță, servitorii spun că singurul lucru care a dispărut din reședința ei au fost hainele.

-Bijuterii sau obiecte de valoare?

Se pare că au rămas neatinse.La auzul acestor cuvinte, sprânceana groasă a Marelui Duce s-a încrețit, iar colțul gurii i s-a ridicat ușor, într-un zâmbet rece.Ea luase doar câteva haine cu ea. Niciun cadou, niciun simbol al vieții alături de el.Soția lui fugise, lăsând în urmă tot ce primise. Știa ce însemna asta. Încerca să șteargă urmele vieții trăite acolo, ca soție a lui. Îndrăznea să spere că va fi uitată. Pentru totdeauna.

Marele Duce vorbi cu o voce calmă, rece ca gheața:

-Avem vești de la cavaleri?

-Am primit un mesaj. Continuă să urmărească trăsura Alteței Sale. Se pare că în curând vor reuși s-o intercepteze.

-Dacă se împotrivește, spune-le să o aducă — chiar și cu forța.

Privirea severă a Marelui Duce coborî spre verigheta de pe degetul inelar.Fugise de cinci zile, depășind complet slujitorii castelului. Și totuși, Marele Duce o găsise la doar jumătate de zi după întoarcerea sa. Avea să se întoarcă, și locul ei avea să rămână același. Nu exista niciun motiv să se simtă neliniștit.Și totuși, nerăbdarea îl ardea în piept.Nu trebuia să fugă așa. Acum că era soția lui, trebuia să-i simtă durerea alături. Chiar și dacă era bolnav, chiar și dacă totul era greu — trebuia să sufere în fața lui. Julia Caesar, dacă avea să moară vreodată, trebuia să moară pe pământul lui.

Își închise ochii roșii de oboseală și mânie. Făcu tot posibilul să-și înăbușe emoțiile.

-Alteța Voastră!

În acel moment, unul dintre cavaleri intră în birou cu pași grăbiți. Era fără suflare, dar cuvintele ieșiră în cele din urmă:

-Ah... Alteța Voastră... Ea a plecat!

-Ce vrei să spui? întrebă Marele Duce, cu voce tăioasă, ca un cuțit învăluit în gheață.

Întrebă Marele Duce, pe un ton tăios.

... Am confirmat de mai multe ori că ducesa se afla în trăsură, dar, după ce am înconjurat-o, ea nu mai era acolo.Nu avem nicio idee ce s-a întâmplat... Ah!

Cât ai clipi, Marele Duce se apropie și își scoase sabia din teacă. Privirea lui ascuțită căzu asupra cavalerului, de parcă era gata să-l execute pe loc.

-Nu-mi spune prostii. Spune-mi: unde a dispărut?

-Am cercetat împrejurimile împreună cu garnizoana, dar nu există martori, nici urme...”

- Nenorociți !!

Aruncând sabia pe podea, Marele Duce își trecu mâna prin părul negru, într-un gest brutal de frustrare.

-Mă duc eu. Pregătiți caii.

-Da, domnule!

Marele Duce strângea din dinți cu furie. N-ar fi trebuit să lase o misiune atât de importantă în mâinile unor incompetenți. Știa că nu o vor putea aduce înapoi pe Julia — nu fără el.

-Alteța Voastră… cred că ducesa a avut ajutor. Cum altfel ar fi putut să dispară fără urmă, cu atâția cavaleri pe urmele ei?

Aghiotantul rosti cuvintele cu prudență, în timp ce mergea în urma ducelui.În acel moment, un gând străfulgeră mintea Marelui Duce.Era un preot — venise cu câteva luni în urmă să binecuvânteze castelul. Julia părea să fie destul de apropiată de el.

-Lloyd, mergi la templul Ilion. Găsește preotul care a binecuvântat castelul. Verifică dacă se ascunde acolo. Scotocește fiecare colț.

-Imediat, domnule!

Dacă acel preot o ajuta pe Julia, e posibil să fi folosit puterea sa sfântă.Iar dacă și-a folosit harul divin, nu i-ar fi fost greu să-i ascundă prezența — sau chiar să-i distragă atenția ducelui pentru o vreme.Vene albastre i se umflară pe dosul palmelor, în timp ce strângea frâiele calului. Doar gândul că Julia ar putea fi cu un alt bărbat îl umplea de o furie de nestăvilit.Și totuși, dincolo de mânie, o parte din el era dezgustată de sine. De felul în care o tratase în toți acești ani.Știa. Știa prea bine. Plecarea Iuliei era, în cele din urmă, vina lui.

-Căutați peste tot. Nu ratați nimic.

Marele Duce a cercetat fiecare clădire din oraș.Unii cavaleri au fost trimiși să percheziționeze chiar și micile case private.Marele Duce ieși dincolo de zidurile orașului împreună cu ceilalți cavaleri. Pe măsură ce se apropiau de stația de vagoane, au dat peste o mulțime de oameni care se pregăteau de plecare spre alte regiuni.Când drumul a fost blocat de aglomerație, cortegiul s-a oprit.

-Alteță, vă rog să veniți...

-Așteaptă.

Privirea i s-a oprit lângă casa de bilete aglomerată — sau mai bine spus, asupra uneia dintre femeile din mulțime.Pentru o clipă, a văzut chipul Juliei. Era sigur. Era ea.

-Alteța Voastră...?

Fără să răspundă, Marele Duce descălecă dintr-o săritură și se repezi în mulțime.Ochii lui urmăreau cu încordare spatele unei femei înfășurate într-un halat cu glugă. Se mișca rapid, dar cu grijă.

-Julia!

Femeia nu s-a întors — sau poate că nu-l auzise.Femeia mergea cu pași largi, Marele Duce o ajunse din urmă, o apucă de umeri și o întoarse spre el.Îi trase gluga de pe cap, pregătit să-și înfrunte soția.Dar fața care i se arătă era necunoscută. O femeie panicată, cu ochii măriți de frică.

Nu era Julia.

-La naiba!

Femeia ezită, dându-se înapoi speriata de furia lui.Chiar când se întorcea să plece, un pandantiv de la gâtul ei atrase atenția Marelui Duce.Nu știa de ce, dar acel obiect i se părea cunoscut. Înainte ca rațiunea să apuce să intervină, corpul lui se mișcă de la sine.Apucă brațul femeii și, cu o mișcare rapidă, tăie șnurul pandantivului.

…!

Când firul se rupse, femeia îl privi cu ochi mari, îngroziți.În același timp, o lumină puternică izbucni în jurul ei.Fața ei începu să se schimbe. Trăsăturile se rearanjau lent, ca o pictură care se topea și se reconfigura.Chipul palid. Părul castaniu deschis. Ochi albaștri, speriați.Cea care se uita acum la el era fără îndoială... Julia.Marele Duce inspiră adânc. Un zâmbet slab îi apăru pe buze, dar nu era unul de triumf — ci de o dureroasă conștientizare.Privirea speriată a soției lui nu-i aduse furie. Îi aduse rușine. Un sentiment apăsător de mizerie i se așternu pe inimă.Cu ce fel de privire ar fi trebuit să-și înfrunte soția?Femeia care chiar a îndrăznit să se deghizeze, să fugă, să-l sfideze deschis.

-Oh… de unde ai știut?murmură Julia cu o dezamăgire adâncă în ochi. Nu-și imaginase nici măcar o clipă că va fi prinsă atât de ușor.Strânse pandantivul în palmă, de parcă ar fi vrut să-l zdrobească.

-Am simțit puterea slabă a pandantivului. Nu era suficient de bine camuflat ,vocea lui era rece, dar calmă.

-Oh…

Julia își mușcă buza de jos, vizibil consternată. Nu mai avea niciun ascunziș, niciun plan B.Marele Duce îi apucă încheietura.

-Acum mergem înapoi. E destul că m-ai pus deja în situația asta.

Înainte ca Julia să reacționeze, cavalerii care se apropiaseră în liniște, îi înconjuraseră.Nu mai era niciun loc unde să fugă.Cu ochii închiși, Julia se lăsă trasă. Pandantivul dispăruse. Speranța ei, oricât de mică, fusese sfărâmată odată cu acel șnur rupt.Ajunși lângă calul legat de un copac, Marele Duce o ridică fără ezitare în șa.

Apoi,se urcă în spatele ei și o trase aproape în brațele sale.

-Julia.

…

Privirea lui rămase câteva secunde pe ea, dar nu primi niciun răspuns.Trase frâiele și calul porni. Vântul le flutura părul, iar șuierul pădurii le învăluia tăcerea.Ea era din nou în brațele lui. În teorie, era în siguranță.Și totuși, neliniștea nu-i părăsea pieptul.Era ca și cum Julia putea dispărea din nou în orice clipă, precum un vis risipit de dimineață.După ce ieșiră din oraș și pătrunseră pe o potecă forestieră, escorta de cavaleri înainta în fața lor, deschizând drumul.

Marele Duce o privi pe furiș — spatele ei mic, gâtul încordat. Voia să-i vadă chipul.Voia să-i audă vocea. Să-i confirme că era acolo. Că nu-l ura până la capăt.

-Alteța Voastră…vocea ei era slabă, dar clară. O urmă de durere se auzea la sfârșit.

Marele Duce încetini calul, iar Julia se întoarse ușor spre el.

-…Nu mă simt bine. Putem… să luăm o pauză?

Putea vedea o urmă de oboseală pe chipul ei. A fost tulburat o vreme, dar, în curând, a încetat să mai alerge.Cavalerii care călăreau în apropiere s-au oprit și ei.Fuseseră nevoiți să alerge timp de câteva ore pentru a ajunge la castel. Cu siguranță, era prea mult pentru puterea ei fizică.Marele Duce îi spuse ceva cavalerului care se apropia. Acesta făcu o plecăciune tăcută și dispăru imediat pe cealaltă parte.

— I-am spus să aducă trasura. Nu va dura mult.

— Da.

Julia descălecă și trecu amorțită pe lângă el, apoi se așeză pe iarbă, departe de ceilalți.

Marele Duce alungă cavalerii care îl însoțeau și se apropie de ea.

Julia se ghemui și mângâie fără sens tivul rochiei. Se uită la mâinile ei delicate, cu articulații proeminente, și murmură:

— Pari mai slabă...

— …

— Unde ai stat tot timpul?

Julia nu răspunse, dar își lăsă capul mai jos. Marele Duce nu cedă și continuă să arunce întrebări:

— L-ai văzut pe preotul Ilionului?

— …Și pandantivul... sunt sigur că el ți l-a dat.

Mâna Juliei tresări la cuvintele mormăite. Marele Duce, care nu ratase gestul, continuă pe un ton rece:

— Dacă nu vrei să răspunzi, atunci nu o face. Pot doar să-l prind și să-l întreb.

— Te rog, nu răni o persoană nevinovată. Omul acela nu are nimic de-a face cu mine.

Când Julia, care tăcuse până atunci, răspunse pe neașteptate, Marele Duce își încreți sprâncenele. Ea îl înfrunta, cu o privire coborâtă, dar fermă.

— De ce mă cauți?

Avea o expresie pe chip ca și cum nu înțelegea deloc situația. Părea chiar ușor supărată. Marele Duce vorbi cu un ton rece, deși un sentiment apăsător îi strângea inima.

— Există bărbați care ar putea sta nepăsători în timp ce soțiile lor dispar?

— …Am fost eu, vreodată, soția Alteței Voastre?

Julia își ridică slab colțurile buzelor, într-un zâmbet amar. Buzele Marelui Duce se mișcară într-o expresie complicată, dar înghiți repede vorbele care-i stăteau pe limbă. Inima îi pulsa de parcă ar fi fost străpunsă de o lamă nevăzută.Julia, care îl privea, se ridică. Apoi, fără un cuvânt, păși pe cărarea ce ducea în pădure.Înțelesese că Julia dorea să fie singură. Dar nu putea să o lase. Marele Duce o urmă de la distanță.După ce mersese tăcută o vreme îndelungată, Julia se opri. Marele Duce se opri și el, iar fruntea i se încruntă la vederea ce se deschidea în fața lor.Sub o stâncă abruptă, curgea un râu puternic. Nici măcar nu știa că un asemenea loc exista în această pădure.

— Julia, vino aici.

Exact când Marele Duce o strigă, cu o presimțire de rău augur, Julia se întoarse și scoase ceva din buzunar.

— Tu…

Privirea Marelui Duce era ușor nedumerită. Julia îndreptă cuțitul spre el. Mâinile îi tremurau ușor în timp ce apuca strâns mânerul.Marele Duce, împietrit o clipă de șoc, își îngheță imediat expresia și începu să se apropie de ea. Julia făcu un pas înapoi.

— Nu te apropia. Dacă te apropii, chiar o să te înjunghii...

— Fă cum vrei.

Dar știa că nu l-ar fi înjunghiat niciodată. Julia Caesar, blândă la suflet, nu ar fi putut răni pe nimeni.Era soția lui – sau cel puțin așa o văzuse el, până acum.Marele Duce făcu câțiva pași mari înainte. Julia se întoarse brusc, cu o mișcare nervoasă.Dacă ar fi fost rănit de acel cuțit, poate ar fi simțit vină... s-ar fi întors la el. Atunci, poate, ea ar fi putut să-l lovească de câte ori ar fi vrut, cu o sabie sau chiar cu o armă.

— Așteaptă, Julia...

Fața lui, de obicei calmă, se se schimba în momentul în care lama se întoarse într-o direcție neașteptată.Cuțitul care fusese îndreptat spre el era acum îndreptat spre ea însăși.

— La naiba, lasă cuțitul ăla jos!

Julia își apăsă și mai mult cuțitul în pielea gâtului. Un fir de sânge roșu, proaspăt, i se prelinse pe pielea albă. În acea stare, se trase încet înapoi.Marele Duce tremura violent când se opri. Știa că, dacă s-ar mai fi apropiat, Julia chiar și-ar fi tăiat gâtul.

— La naiba... Nu te mai mișca! A fost vina mea, îmi pare rău...

Cu cât se retrăgea mai mult, cu atât Marele Duce părea mai sfâșiat, aproape pe moarte, rugându-se cu disperare.

Cu cât ezita mai mult, incapabil să se apropie, cu atât Julia se apropia mai mult de marginea stâncii.

— Te rog, nu... E vina mea. Voi face cum vrei tu. Julia...

Marele Duce se cutremura, incapabil să-și ascundă ochii înroșiți. Era greu de crezut că fusese cândva un soț rece și fără inimă.Julia zâmbi amar. Privirea aceea din ochii lui, cuvintele lui... La un moment dat, el fusese tot ce avea.Zile în care se frânsese de zeci de ori, prăbușindu-se doar dintr-o singură privire de-a lui.Fuseseră momentele în care îl iubise, în mijlocul singurătății.Stând pe marginea stâncii, Julia contempla chipul soțului care fusese cândva întreaga ei lume.

— …… E prea târziu.

Dacă nu acum, nu l-ar mai fi putut părăsi niciodată. Ar fi ajuns să-l iubească din nou.

— Nefericirea pe care am trăit-o îmi este suficientă.

Voia să fie fericită. Acum.

— Julia!

Privindu-l pentru ultima oară, pe soțul ei disperat, Julia s-a aruncat de pe stâncă.